Valeriu D.G. Barbu – un mare poet contemporan (de Valeriu Cuşner)

22 martie 1937 – 21 februarie 2010

Cu tristeţe anunţ că preţuitul nostru coleg şi prieten Valeriu Cuşnerenco, cunoscut sub pseudonimul literar Valeriu Cusner, a decedat astăzi, 21 februarie 2010, în jurul orei 12. Trupul său neînsufleţit este depus la “Casa Albastra”, strada Labirint nr. 51, lângă poarta Cimitirului Central Constanţa. Cei care l-au cunoscut, pretuit sau iubit sunt asteptaţi la ceremonia de înmormântare ce va avea loc marţi, 23 februarie a.c., ora 11, la Cimitirul Central.

Condoleanţe familiei şi tuturor prietenilor. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Mulţumim, stimate domn Valeriu Cuşner, pentru tot!

Şi pentru că domnia sa nu mai posta,  astăzi, în ziua trecerii domniei sale în nefiinţă sau doar în lumină, postez cuvintele apreciative scrise la adresa creaţiei şi creatorului Valeriu dg. Barbu sau cum spune Valeriu dg. Barbu într-o scrisoare – NIVELURI PE CARE VALERIU CUŞNER ÎMI ARATĂ SĂ LE ATING ŞI LE VOI ATINGE…

_______ . ________

POETUL CUVINTELOR FOSFORESCENTE

Debutul promiţător al tânărului Valeriu DG Barbu, redactor şef al revistei „Intervalul”, din Penitenciarul din Galaţi, m-a îndemnat să cotrobăiesc în volumul său de versuri intitulat sugestiv „Din cioburi”, apărut prin grija Editurii „Nelinişti metafizice” din Constanţa.
De la bun început autorul încearcă un exerciţiu de algocalmie, ca un reflex al complexului său freudian de sublimare. Acumulările psihocontondente ( „peste tot muchii, drumuri colţuroase”), ajunse la paroxism i-au provocat o endogenă implozie existenţială în cioburi, din care se zbate, mobilizându-se pentru a-şi reconstitui identitatea (adunând „ apusa splendoare din cioburi…cioburile din-întâiul-mine”).
Întregul volum poartă amprenta efortului său de renaştere, precum Pasărea Phoenix, printr-o tentativă de comunicare de tip flux-reflux
( un dute-vino), dintre sinele ( „plângând pe dinăuntru” ) şi lumea exterioară, ce nu se reduce numai la cea din care a fost exilat
( precum a lui Ovidius Publius Naso ), ci mai ales la cea din care s-a însingurat de bună voie, ( „singurătatea dintâi”… „eram singur în tot universul / memoria mea era un punct”), pe care a netrăit-o, a neglijat-o când era în libertate „paraîndărătu` ei de viaţă” ) şi în care îşi defulează dezamăgirile ( „astăzi este o zi fără mîine ), „iubesc-urile”, neîmplinirile, rătăcirile, “încotourile”, „nebunăstarea”, „neploile”, dorurile şi mai ales „ţâncii speranţei”.
Deşi e însoţit mereu de „umbra partizană”(„nasturii umbrei mele de trup”) şi de îngerul său care „ar fi trebuit să mă fi tras de păr” fiindcă „răsturnam pasul asimetric, în erori”, ajunge, întocmai ca şi Cioran, în culmea disperării, a decorporalizării ( „la ce-mi va servi trupul…voi fi făină la abatoarele dorului” ), dramatizându-i efortul sisific de supravieţuire.. Poate acel elan vital, conform principiului intuitiv al lui Henri Bergson, care mai sălăşluieşte în tinereţea sa, îl susţine uneori într-o benefică terapie, prin rarele sale
„momente de bine” care îi permit muzei să îl „scarpine pe creştet …şi-i dă brânci cu nasul în caiet”, cu degetele care „schiază slalom printre literele care abia aşteaptă să fie scrise” ( sau „mimând scrisul pe cer” ), astfel împletind „ciorăpeşte” acele superbe
„protocuvinte fosforescente”, de o evidentă originalitate, prin care
„fiecare cuvânt scris / va căpăta lumina” necesară convertirii sale în poezia care „vine ca o vindecare”.
Setea acută de comunicare face şi ea parte din arsenalul său de resuscitare, adresându-i-se îngerului: „aş vrea să mă-ntorc acasă”, iubitei: „înlăuntrul meu plânge şi n-am cu ce să-l împac”, prietenilor inventaţi sau pur şi simplu virtualilor cititori: „cititorule, de te-aş întâlni, ţi-aş săruta mâinile”. Volumul este conceput în alternanţa lui alb-negru, lumină-umbră, speranţă-dezamăgire, inventariindu-şi trăirile, reamintirile (în concepţia lui Platon),cu speranţa redescoperirii inocenţei culorilor primordiale. De fapt poezia sa este convertită în imagini ( cu o evidentă tentă de expresionism modern ). Arlechinul din trupul său ( tema trupului constituind un laitmotiv ), „nu mai rabdă, iese …îşi caută altă locuire / în animale, păsări, în ierbi” în perspectiva întâmpinării „oranjului” pornit să „învăluie / pretutindeni-ul, universul”, care „apoi prin mâna mea / mă va întoarce la ceea ce am fost”, parcă anunţând apariţia următorului volum de poeme, intitulat:
„Arlechinul cu fesul pe dos”.
Poetul, cu atomii altfel alcătuiţi, reuşeşte să se ipostazieze deseori într-o stare de umbră ( există o întreagă filozofie a stărilor poetului), dematerializându-se, asemenea lui Epictet care credea că „Suntem doar închipuiri şi nicidecum ceea ce vrem să părem”, de fapt într-o metafizică levitaţie, părăsindu-şi celula „chinuind fereastra”, escaladând zidurile închisorii: „m-am dus atât de departe de mine”( desprinzându-se de sine ),înstrăinându-se ( „ m-am scurs / trecând prin agregări străine”), alăturându-se umbrelor din cealaltă parte a cortinei, într-o benefică convalescenţă spirituală, privind nostalgic în oglinda sa retrovizoare, într-o lumină cenuşie ( cea a „densităţii tristeţilor”, care „merg bară la bară” ), începându-şi itinerarul cu „ruina asimetrică a uzinei”, continuându-l cu „speranţele pe dos, dansând vals întrerupt”, cu „iubita neiubită”, „via neculeasă”, pentru că „satu-i sub asfalt cu pădure cu tot” iar „ecoul se întoarce pălmuit” de „dorul-câine de vânătoare”.
„Pastila sa de luciditate” îl situează „deasupra lucrurilor” ( a metarealităţii ), evidenţiindu-i acea lume, a „nimicului din fapte”, cu pruncii „ce se nasc tăcuţi”, cu oraşele pline de „cenuşă înaltă pe străzi”, excedând în „cultura demenţei, flash demonic;…vrem salturi, orgasmul multiplicat, extraordinariatul musai / ţopăitul extrem” (devenit endemic ), în vreme ce „pe dinăuntru suntem goi”, pentru că „e bine aşa, e cool, e trend, mişto, beton, şukar, fain de belea…mâncaţ-aş”.
Desacralizarea lumii moderne, intitulată sugestiv „Fotbalizarea muntelui Athos”; apare ca o consecinţă a goanei după căpătuială, recompense, mârâind crâmpeie de rugăciuni false, orbecăind prin
„splendoare ş i balegă” ( „pentru că am uitat punctul de plecare” şi
„cheia zilei de mâine” ) , evadând din destinul perfid ca „ să împingem ca pe un vagonet cu piatră / spre mâine măcar…”. Aceeaşi stare de umbră (platoniană), îl melancolizează,deschizându-i barierele ontologice către „terra al inizio”, fără păcat, când „s-a spart oul mirării” iar vântul cosmic a chemat „mai întâi cuvântul”, în timp ce
„nimicul zămislea începutul-Piatra”. Apoi din piatră au „crescut flori emanând mirosul speranţelor” iar „Cuvântul a dezlegat fluturii în văzduh, / aceştia şi-au pus singuri nume; cei cu aripi moi / şi-au zis oameni”, care „s-au înmulţit prin înmugurire”, rămânându-le „ruga fără sfârşit, / nesaţiul de lumină şi calea spinoasă a iertării”.
Întoarcerea „la întâiul plâns, la botezul lucrurilor”, la buzul de
„mămăligă cu brânză” al bunicii, la mama care i-a pus „megaiubirea în lapte”, la tatăl-cerşetor de iluzii, la paparudele invocând ploaia, la spiritul liber al ţiganilor, la iubita-i de suflet, Maria, căreia îi vede
„mirarea unduind….lin în aşternuturi…în poziţie de dor”, înzestrată cu „iubirea de aproape / necântată, nepoezită, pură”, toate întregesc tabloul esenţelor, care-l recompun „atom cu atom” ca o divină magie ce-i furnizează oxigenul necesar supravieţuirii.
Întregul volum este marcat de o căutare ontologică, de atracţia pentru sublimul abstractului, al vectorului purificator, mărturisind că:
„ atingerea vieţii mă încarcă de mirare / de taine”, de „desfrunzirea misterelor”, gustând din „adâncimea singurătăţii”, care îl duce la concluzia că „natura începe cu mine”, asemănătoare concepţiei lui Arthur Schopenhauer: „lumea este reprezentarea mea”.
Unele cugetări ale autorului pot fi considerate ca maxime: .
„principiile au noduri”, „nădejdile-s ţigani înecaţi la maluri”, „miracolele se întâmplă întotdeauna la alţii”, „smintirea poate fi o formă de libertate faţă de o normalitate impusă”, „timpul este doar o latură la ieşirea din sfere” etc.
Chiar în condiţiile de detenţie, în care şi-a publicat up-down-ul zbaterilor sale caleidoscopice, pe Valeriu Barbu nu l-a părăsit umorul, pentru că face parte din jocul său de-a viaţa, răspândindu-şi parfumul ironiei, satirei şi autopersiflării peste numeroasele sale poeme. Însoţit de „surâsometrul” său, din vremea când era doar „un pupălău destoinic” şi „derbedeu galactic”, doru-i suferind de „tulburări de pubertate” („eram un spermatozoid cuminte”), poetul driblează şi propria-i moarte ( cu râsul pe moarte călcând ), pentru că, în cazanul iadului, sufletul său prea ignifug, nu a putut arde. În zilele cu “eclipse de zâmbet”, îşi cheamă clovnii înapoi, la „adunarea generală a cuvintelor-fiinţă” pentru remodelarea gramaticii limbii române, în sensul forţării limitelor sale morfologice şi sintactice.
Reuşeşte astfel un original exerciţiu de substantivare a tot ce întâlneşte în cale, indiferent de structura lor morfologică , fie prin metoda sufixării articulate ca: „ atâtul, fiindul, astăzi-ul, la mulţiani-ul meu, teiubesc-ul, era-uri, bine-uri, etc” sau prin prefixare ca negaţie ( uneori asociindu-le cu scurte cuvine ), schimbându-le astfel sensurile:
„nelocul, neploile, răs-noapte,nesperanţele, turbofăcăleţul, etc.
Şi jocul poetului-arlechin continuă, cu de-a-împreunarea lor deseori inspirată, ca: „galvanizarea adevărului, anticorpii iertării, untul deznădeldii, vrabie inoxidabilă, laxativul fricii, creioane-lichide” etc.
Păcat că, înainte de a-şi fi trimis poeziile la editură, poetul nu a avut răbdarea de a le fragmenta tematic în două sau trei volume. Mi-a fost greu să găsesc un sens potrivit tuturor mirărilor, trăirilor şi rătăcirilor la care încă n-a găsit răspunsuri. Am reprodus, în acelaşi timp, multe versuri reprezentative pentru topica geometrizată şi uneori criptografică a raporturilor dintre cuvintele sale, pentru a mă apropia cât mai mult de inefabilul lor, pe care orice critic literar încearcă să-l transmită.
Conştient că destinul său corespunde diagramei a cincia, conform studiilor de numerologie ce pornesc de la data naşterii ( pentagrama ca simbol al umanităţii, prin uniunea celor cinci elemente primordiale ale vieţii ), poetul sugerează în acest volum dorinţa sa de autodepăşire ( destinul actual fiind adesea periculos, marcat de gustul aventurii şi de riscuri, care deja s-au adeverit). Dar Valeriu Barbu forţează de pe acum saltul către destinul al şaselea, cel al dragostei, adevărului şi perfecţiunii pe acest pământ, prin versurile:„mă îndeamnă gândul la numărul şase” sau: „dar mai sunt trei până la împlinirea zodiei / iubire, adevăr, menire-triunghiul acesta îl caut / ….când ceasul mi-e 23:59- va fi o nouă zi”.
Numai că această zi a sosit de mult în fiinţa poetului ( deşi n-o conştientizează ), pentru că, fără să ştie, s-a eliberat prin poezie ( întocmai ca Nicolaie Steinhart în „Jurnalul fericirii” ). Acest tânăr poet poate fi liber în oricare dintre Siberiile lumii, pentru că deja s-a situat în afara coordonatelor captivităţii spirituale. Chiar editarea acestui volum constituie mărturia cea mai evidentă că Valeriu Barbu este mult mai liber decât numeroşii noştri semeni, care rămân încarceraţi într-o chinuită „libertate”.
Marele eseist olandez, Iohan Huizinga, în celebrul său volum intitulat „Homo ludens”, afirma: „ Caracteristica jocului este de a crea o stare de excepţie şi mai ales de a diferenţia”. ( Ca o simplă coincidenţă de nume, un alt Barbu ,< Ion>, susţinea că poezia este un „Joc second – mai pur). Cred că Valeriu Barbu, prin acest volum şi-a creat acea stare de excepţie, devenind un homo ludens, care se diferenţiază de generaţia postmodernistă ( şi neopostmodernistă ), atât prin atitudinea sa faţă de cuvântul scris, cât şi prin adâncimea şi profunzimea ideilor. Cred că deja este un poet format, cu un stil, o topică şi o voce inconfundabilă.
Iar marfa, pe care a expus-o pe taraba mediatizării, se constituie într-o superbă şi numeroasă colecţie de poezii pline de tensiune şi cu o mare densitate de idei.

Valeriu Cuşner

Dihotomia lumină-umbră (de Valeriu Cuşner)

Cel de al şaselea volum de poezii al lui Valeriu Barbu, intitulat „Umbra”, iniţiază al doilea ciclu din evoluţia sa spirituală, intitulat „Trepte”. Primul ciclu, „Dalta”, a fost lansat încă în primul său an de detenţie – 2007 – prin volumul de debut Din cioburi”, prin care îşi încerca reconstituirea traumatizantei identităţi. Numai că această identitate i-a apărut ca fiind însoţită de o „umbră partizană”, ca un înger însoţitor ce i-a monitorizat fiinţa, fiind nevoit, apoi, s-o disimuleze într-un Arlechin cu fesul pe dos” (în cel de-al doilea volum), ca mai apoi, în al treilea,  Lipit pământului”, să devină artizanul propriei renaşteri ca şi Pasărea Phoenix..

În al patrulea volum, „tablele împărţirii”, poetul trecea la etapa umanizării  sale „împărţindu-se” omenirii cu toată fiinţa, conform sintagmei lui N. Steinhart.

Prin cel de-al cincilea, „a mic de mână”, un fel de gramatică a modestiei vieţii sale, îşi finaliza bilanţul primei etape de „devenire întru fiinţă” (vezi principiul   lui Constantin Noica), fiindcă prin cele; „cinci petice de cer / unde libertatea se scrie cu aripa”, poetul îşi elaborase acest ciclu într-o libertate obţinută doar prin terapia scrisului. De fapt, simţise nevoia de a-şi ecologiza existenţa, după parcurgerea unui exerciţiu intens de purificare morală, asumându-şi, în modul cel mai tranşant, greşelile tinereţii.

Astfel, volumele sale de poeme, încadrate în ciclul „Dalta pot fi considerate ca o înşiruire de etape în formarea caracterului poetului, ca o dăltuire a fiinţei sale în vederea saltului, step by step, către noua „Treaptă”- virgină, a ascensiuni sale. Numai astfel se explică necesitatea apariţiei acestui volum, Umbra”, pentru că în finalul modelării sale, trecând prin toate experienţele umane, poetul este surprins că, revenind în „libertate”,  nu mai am umbră…/  înseamnă c-am murit-eu / sau lumina?!” Evident că Valeriu Barbu se referă la „sufletul dintâi” , „la lumina dintâi”  şi la „umbra dintâi”.

Umbra dintâi” era cea care îi devenise complementară eu-lui transcendent, regăsită în dualul principiului „yin-yang” şi care se împlinea armonios, pe aceeaşi baricadă a vieţii,  prin atracţiile şi respingerile şubrezite de traumele detenţiei sale. Această umbră metaforizată, preponderentă luminii datorită suferinţelor, era acea consecinţă a luminii divine, în care sufletul îi devenise o „flacără mai înaltă decât trupul nostru-părere”, confirmând, încă odată, sintagma lui Epictet: „Suntem doar închipuiri şi nicidecum ceea ce vrem să părem”.

Numai că întorcându-se în lumea reală, cu aparenţa ei de libertate, simte că luminii divine i s-a substituit „o hologramă” cu „o umbră simulată digital”, dihotomia lumină-umbră transformându-se într-un joc al derizoriului.

Acestui surogat, consecinţă a cibernetizării epocii noastre de plastic, ce nu-i oferă nicio siguranţă (oricând poate dispărea), poetul îi opune consistenţa şi trăinicia umbrei tatălui său ca o „măreţie a neamului” şi a mamei „uitătura ei mă înălţa”. Acum totul i se pare superficial ca „un joc al închipuitei lumini”, ca  „o iluzie optică” care mimează suferinţa, „ideea de lucru”, pentru că „lumina nu se poate ivi din nimic”/ceva se pierde…trup sau lumină  …trup sau lumină”. În religiile tradiţionale sufletul apărea mereu ca un dublu al celui aflat în viaţă, încât reprezentarea omului despre el însuşi era dedublată. În „lumina dintâi”, conştiinţa de sine îi apărea lui Valeriu Barbu  ca o dedublare („un fel de eu / cu umbra neintersectându-se / ne leagă un fel de eu / al altuia”- vezi poezia „BX”). Numai că această dedublare, între eul cunoscător şi conştient şi sinele cunoscut inconştient, poetul nu o mai resimte în prezent. Dacă nu ai umbră, nu mai eşti fiinţă: „când îţi pierzi umbra… eşti orb…şi generatorul de iubire s-a oprit”. Singura soluţie ar fi: „iubeşte şi / umbra îţi va creşte ca nişte aripi”. (Numai că iubirea trebuie să fie profundă, fără ipocrita simulare).

Dar lumina nu mai este aceeaşi; umbrele nu se mai opun (conform opoziţiei yin-yang), pentru că simulate digital „sunt mai cuminţi şi docile”, conturând false înfăţişări pentru fiinţe şi sentimente: „biata mea iubită, / nici nu arăţi acum aşa / ca atunci, când te îmbrăţişam dărâmat / de emoţie. Simulată aşa…digital, îmi pari / marţiană, venusiană..numai …tu / nu”. În alte poeme umbra este interpretată ca fiind amintirea întunecată a trăirilor anterioare: „am mai lepădat o umbră / precum şerpii epidermele.. / şi cu ea / încă o tinereţe / dar am dobândit limpezimea”.

Umbrele iubirii se întind şi asupra zidurilor închisorii, fără a-l impresiona pe poet, amintindu-ne de Nichita Stănescu: „mai degrabă foile acestea / pot fi ziduri / dacă nu mă laşi să-ţi sărut /prin ele, pleoapele”. Sau: „crescuseşi în bătaia soarelui / umbra ta mă-nghiţise de-a-ntregul”, „iubirea mea te-a crescut”, „iubito, te-am strigat în somn şi mi-a răspuns / ecoul strigătului din ziua plecării”. Decăderea morală a travestiţilor îl derutează: „Iubirea-i o chestiune a naibii de calculată / rămâne să aflu dacă Moartea-i băiat sau e….fată”.

Spiritul ludic al poetului îl îndeamnă, uneori, să cocheteze cu surogatul său de „umbră de papagal”, ironizând-o spre a-i fi de folos, lăsând-o să-i meargă înainte pentru a-i fi ca un „gipies / să nu mai dau / atâta prin gropi”, sau să stea „la umbra propriei umbre” pentru a-şi mai îndulci amarul.

Încercând a trăi conform principiilor globalizării cibernetice a umanităţii, cu automatisme implementate, cu emoţii prefabricate şi cu acea lumină artificială străină eului transcendent, înseamnă: „să-ncercăm a trăi fără sublimare / .. să lepădăm verbele / să iubim părelnic / …să nu mai dăm niciun nume lucrurilor / să trăim precum iarba”, să devenim doar „umbre/ umbre simulate digital.. / cu lacrimi de paradă / …cu şabloane pentru vise”.

De fapt, poetul conştientizează zădărnicia tendinţei creative a omului de a se alcătui celulă cu celulă prin propriul efort de regenerare, fiind convins, ca şi el, că nimeni nu-şi poate depăşi limitele ontologice. („Trupul meu este doar o biată peşteră / care ecoul glasului / Altuia îl poartă / n-am adus niciun cuvânt / venind aici vremelnic / pe Pământul meu / cât să-mi trag sufletul”).

Ca şi în „Arlechinul cu fesul pe dos”, umbra îi apare poetului ca fantasma realului, o imagine subtilă a disimulării eului, a schimbării trecătoare, după care se întoarce resemnat, cu privirea înapoi, către divinitate: „Doamne, umbra mea îţi este / mai credincioasă decât mine / Îţi mulţumesc pentru / această Lumină / fără de care umbra n-ar fi”.

Revenirea la esenţe constituie partea a doua a volumului: „Dragă prietene, trimite-mi / te rog, răbdare…la tine a nins / la mine abia a încărunţit ploaia / ..colinda m-ajunge din urmă / …vin colindătorii / …ce minune / e vestea că Iisus s-a născut”.

Nostalgia edenică a copilăriei cu ninsorile-i de-a pururi – cât cerul, cât lumea, când îşi scria pe un nor „o poezie şi-un nume de fecioară” îl iluminează cu „alba lumină cea dintâi”, deschizându-i ferestrele inimii, îmbolnăvindu-l „de nemurire”.

(„Cu tenişii pe şina de cale ferată / fluieram stângaci – de ce naiba oare / nu-mi mai pot ţine acum echilibrul / pe şina de cale ferată”). Îl încearcă, uneori, şi singurătatea („arlechinul a rămas singur”, „n-am nicio poză cu mama”) şi durerile neîmplinirilor, melancolizându-l: „aveam toate premisele /unui volum de versuri în italiană / despre voluptatea mediteraneană /şi dorul de prima casă”, când soarta l-a trimis în detenţie. („Când eram la Roma…mă visam în fiecare noapte / acasă”), iar „acum stau înapoia / faetonului lui Moş Crăciun”, pentru că  „a nins apoi / a nins vreo trei ani” cu fulgii uitării ce l-au despărţit şi de femeia iubită: „…să fi fost oare iubire?” „Literele acestea aici sunt / braţele mele întinse” ca o rugă.

Timpul său, un „ceas vechi cu un telescop rupt” încă merge, simulând trista bucurie a Anului Nou, întrebându-l despre urările ce le-ar face navetista Moarte, care lucrează în trei schimburi. Când timpul se opreşte, totul devine fix, static „în acelaşi punct în care / l-ai lăsat plecând / să-ţi fugăreşti copilăria / ..doar tu nu mai eşti acelaşi”. Doar amintirile prietenilor duşi din lumea noastră din „generaţia care-şi făcea poezie în venă / veşnic în foame de poezie absolută”, care „îmi aruncă de sus /câte-o piatră să pavez / drumul spre ei” îl determină la o acţiune similară „adun în sân, / una câte una, / pietre pe care / le voi arunca la rându-mi”. Apoi, încearcă un exerciţiu de resuscitare pe căi iniţiatice, pentru a-şi „măsura răbdarea”, exerciţiu al îndărătniciei „perfecţiunii într-o trecere masochistă” conştientizându-i suferinţele, dar şi faptul că: „viaţa cere iubire, bucurie, speranţă / viaţa cere viaţă”.

Într-o astfel de dilemă, întrebarea „Ce este de făcut”, apare sine die: „Între două rele / între două speranţe / între ieri şi mâine / cum să alegi” ca să nu regreţi că le-ai plătit cu acelaşi preţ? „Sau să-mi văd de treabă / ca viaţa să mă treacă / prin tot ce ar mai fi de făcut?”, mai ales că Valeriu Barbu va împlini o vârstă egală „cu lungimea pantofilor” iar după aceea „cum voi păşi printre pietrele / încărcate cu atâta memorie?”. Cu înaintarea în vârstă, „m-am trezit cu prea multe / furtuni de idei şi…/ nu mai aveam cuvinte /…şi pentru prima oară / am plâns o poezie”.

Poet liric prin excelenţă, trăindu-şi până la incandescenţă ideile generoase, cu acest volum, un feed-back între umbră-lumină-umbră, Valeriu Barbu îşi pregăteşte evadarea din umbra metafizică (cât şi din cea cenuşie a detenţiei), chiar dacă spiritul său „ignifug” s-a eliberat prin scris, „driblând” gratiile convenţionale ale societăţii.  Valeriu Barbu a ieşit de mult în afara coordonatelor sale (ca şi Nicolae Steinhart), fiind liber în oricare dintre Siberiile lumii, mai liber decât mulţi semeni aflaţi în afara închisorilor.

Valeriu Cuşner

„Încotro-ul” omenirii (de Valeriu Cuşner)

Valeriu Barbu ne surprinde, din nou, cu cealaltă latură a talentului său polivalent, cu o nouă piesă de teatru „Cuşca”, după ce în anul 2009 debutase cu prima sa dramă, la aceeaşi editură, „Nelinişti metafizice” din Constanţa.

Ca în majoritatea poemelor sale, autorul şi-a extins neliniştea („Dasein-ul” lui Heidegger), provocată de marile probleme ale umanităţii, şi în dramaturgie.

În piesa de debut, intitulată „Trinitatea minoră a lui Adam al doilea”, într-o atmosferă hamletiană cu un singur actor pe scenă, (cel de-al doilea Adam – ca prim descendent al cuplului adamic), Valeriu Barbu îi atribuise acestuia rolul unui androgin mediator, pentru a întreţine un halucinant dialog filozofic cu ego-urile sale transcendente (cele două semi-entităţi: feminină şi masculină ).

În piesa de faţă, o tulburătoare dramă de idei (tot într-un act, dar cu patru scene), intitulată „Cuşca”, în virtutea aceleaşi hermeneutici ca în piesa de debut, autorul îşi continuă demersul filozofico-simbolistic. Forţa dramei constă atât în imaginaţie, în dialogurile protagoniştilor şi, mai ales, în modul în care a reuşit să-şi extindă drama personală asupra structurilor omenirii, aflată (ca şi el) la răscruce de drumuri, în căutarea unei soluţii de supravieţuire.

Este surprinzător faptul că, în condiţiile precare ale detenţiei, Valeriu Barbu probează o bună tehnică a textualităţii teatrale, acea relaţie autor-scenă-sală, reuşind să-şi transfere şi în această piesă, tensiunea şi emoţiile, conform cerinţelor evoluţiei artei teatrale moderne (vezi Jerzy Grotovski, Peter Brook şi Julien Beck).

Într-un decor simbolic, sugerând interiorul unei cetăţi, se confruntă şase personaje: un rege bătrân şi terminat, un tânăr cerşetor oportunist, linguşitor şi plin de iluzii, o „măturătoare” secretoasă şi fandosită cu intenţii globalizatoare, un damnat „Miercuri” (personajul principal), ce tocmai iese din detenţie – derutat şi chinuit de căutarea altui rost în viaţă şi două sibilice fecioare („Speranţa-dintâi” şi sora ei, „Speranţa-de-pe urmă”). „Miercuri” poartă mereu, din cap până în talie, o cuşcă metalică zăbrelită, declarând că numele său se trage de la ziua de mijloc a săptămânilor (sugerând omul de rând, din clasa de mijloc a societăţii).

Fiecare este costumat şi se comportă conform rolului stabilit în distribuţia simbolistică a scenariului în care, din ceruri (ca o ultimă soluţie), atârnă o groasă frânghie, amplasată central şi foarte aproape de bordura scenei.

Tronul regelui este îngrădit de lucruri greu accesibile celorlalţi: o pâine, o lingură, o carte, o lumânare şi un porumbel alb – toate închise în cuşti cubice de diferite mărimi. În faţa acestor cuşti sunt îngrămădite zece baloane transparente

(ca de săpun), pe care sunt inscripţionate marile promisiuni ca: Serviciu, Familie, Prieteni, Concediu, Anturaj, Avansare, Respect, Stimă, Avere şi Lux.

Pe peretele din dreapta scenei, împânzit de sârmă ghimpată, se află poarta unei închisori din care (chiar din prima scenă – intitulată „Dubiul”), iese, derutat,  Miercuri,  întrebând imediat: „unde este Încotroul?” Acest Încotro se va repeta, ca un laitmotiv, pe parcursul întregii drame, sugerând echivalentul întrebării fundamentale a omenirii: „Spre ce ne îndreptăm?”.

Toate personajele (exceptând „Speranţa-de-pe-urmă”) sunt marcate de o derută endemică, de debusolare, nelinişte, nesiguranţă şi de refuzul adaptării la tendinţele noi de globalizare. Dialogurile sunt simple, deseori naive, cu o topică folclorică, frizând uneori absurdul. Întocmai ca în celebra dramă „Aşteptându-l pe Godot” a lui Samuel Becket, lucrurile nu sunt spuse pe nume, ideile şi dezbaterile sunt fracturate, nu se găsesc răspunsuri la nedumeririle protagoniştilor.

Dezbaterile purtate pe întregul parcurs al dramei stau sub umbra ameninţării invaziei „melcilor”, sugerând lentoarea schimbărilor „în roşu” (apoi în portocaliu) pe care aceştia ar dori să le implementeze în cetatea lor, împotriva căruia regele se opune mereu. Cerşetorul, intrigant şi provocator, mereu cu mâna întinsă, este adeptul oricărei schimbări, sperând că îi va pica ceva. Măturătoarea îi tentează pe toţi cu numeroase promisiuni spre un standardizant Imperiu Mondial (de fapt, rostul ei, de Cal Troian în cetate, constă în a-i „mătura” de moravurile absurde, de vechile legi, de lipsa de performanţe şi de ineficienţă ).

Miercuri, tânărul derutat de „Încotro-ul” său, constată că „dintr-un puţ a căzut într-un lac”, pentru că nu are senzaţia libertăţii mult aşteptate. De abia eliberat din banala închisoare, simte umbra  „gardienilor” unui megapenitenciar planetar, în care cuvântul de ordine ar fi: „Supune-te!”

Dar, sub impulsul elanului vital (vezi H. Bergson), însufleţit şi de „Speranţa-dintâi”, ce îi tot dă târcoale dansând, doreşte să renască precum Pasărea Phoenix.

Rotaţia participativă a personajelor la dezbateri, cu frânturi de idei difuze în căutarea unei „Cetăţi ideale”, ca în „Republica” lui Platon, parodiază posibila soluţie metafizică a binelui suprem pentru omenire (propusă de măturătoare), precum în „Etica nicomahică” a lui Aristotel, în care ar domina supunerea şi rolul politico-social asupra indivizilor, îngrădindu-le libertatea.

Emoţiile ce leagă protagoniştii cu spectatorii prin mişcarea scenică, muzică şi lumină au ceva din “Mahabharata” lui Peter Brook.

Întreaga piesă se constituie într-o dramă de idei, derulată în interiorul cetăţii din care lipsesc marii „Vinovaţi” ai lumii care ar putea fi „Speculanţii”, cei ce n-au produs, şi nu vor produce nimic, dar ştiu să învârtească Terra spre beneficiul lor.

Cele două Speranţe şi regele deţin roluri secundare, cu apariţii alegorice.

Marii protagonişti ai dramei sunt ceilalţi trei, antrenaţi în replici furtunoase, defulându-şi convingerile şi intenţiile, în acelaşi timp conturându-şi portretul moral şi psihic, deşi niciunul nu prezintă garanţia unui individ onorabil.

Cerşetorul – dispus să ia mereu totul peste picior, pentru a trimite drama lui Miercuri în derizoriu: „Toţi suntem cerşetori – sunt Pui de Dumnezeu”, „Viziunea mea este o Umanitate întreagă cerşind”,  „Eu n-am făcut niciodată Nimic. De ce să mă închidă?”, „Libertatea? Cerşeşte-o,…e o meserie întotdeauna de viitor.”

Măturătoarea – măturând  tot ce s-a agonisit de secole: „Poţi fi liber cu adevărat doar atunci când ai Viziune”,  „Dacă te învăţ să deschizi libertăţile din tine, poţi ajunge un om foarte rău”,  „Trebuie să deprinzi supunerea lucrurilor!”, „Egalitate sau…inegalitate…iată dilema civilizaţiilor”, „Să facem o singură ţară, o singură religie, o singură armată …drept jandarm planetar”. „Veniţi în Mega-Speculaţia, imperiul binelui, la supunere”.

Miercuri (stigmatizat şi justiţiar ad-hoc) – vede gratii peste tot:  „M-am născut cu gratii”, „Umbra mea de ce are stigmatul închisorii?”,  „Învaţă-mă cum să deschid cuştile!”,  „De m-aş crede egal absolut tuturor, aş merita aceeaşi cinste ca Omul Iisus sau ca Hitler… egal cu Platon şi cu Einstein, cu masa de rataţi, egal cu psihopaţii lumii, cu pierde-vară sau debilii”.  „Speculanţii conduc imperii, fac politică…şi judecătorii sunt speculanţi”. „Se fură fiindcă nu se poate avea altfel”,  „Civilizaţia nu este doar limbajul, nu arta, nu morala…, ci împărţirea pâinii”, „Clasa speculanţilor deţine mai mult decât i-ar trebui planetei… este în stare să vândă pâinea la extratereştri…numai să nu o împartă lumii”. „Întreaga lume e un penitenciar”,  „Doar speculanţilor le trebuie arme”. Către măturătoare: „Nu vreau. Vor fi tot două clase; făcătorii de pâine şi împărţitorii de pâine”, „Nu producerea pâinii e taina, ci împărţitul ei”,  „E liber cel ce nu atârnă de lucruri”.

Pe parcursul dramei se moare de mai multe ori. Prima care moare este Speranţa-dintâi, la sfârşitul primei scene, mărturisind disperată: „Mi-e frică tare de Lege”, ca să revină apoi, în scena a doua şi în cea de-a treia.  Speranţa-de-pe-urmă moare în finalul scenei a doua: „Ce rost mai am în astfel de lume?”, final în care toate personajele se adună în jurul frânghiei, privind împreună spre cer.

În scena a treia, Miercuri are un vis în care ar fi devenit regele Marte (zeul războiului), că ar fi desfiinţat închisorile, dar că nu s-a putut elibera de stigmatul „cuşcă” şi, mai ales, că nu poate împărţi pâine oamenilor, pentru că vistieria este goală, poporul nu s-a trezit, iar el nu are „Viziune”, şi că fandosita măturătoare s-a deconspirat (ca fiind comisar al FMI – Fondul de Manipulare Imperial), dar că el n-a acceptat nici supunerea, nici a fi manipulat prin minciuni.

În ultima scenă, simţindu-şi sfârşitul, bătrânul rege apelează la toţi supuşii să pregătească cetatea cu fastul necesar acestui eveniment, în timp ce măturătoarea îl ispiteşte pe Miercuri să nu se lepede de „lucrurile deja supuse, stăpânite” şi să fure tot ce-i pică în cale. Cu ultimele-i cuvinte, bătrânul rege îi dăruieşte coroana lui Miercuri, pe care îl consideră cel mai vrednic de a o purta: „Te-am pedepsit, iar tu…ai aplecat grumazul, Te-am izgonit şi n-ai plecat, nu te-ai lăsat purtat de ispita bunăstării la Imperiu …Îţi cer un singur lucru: fii legea, tu…”

Acest transfer de putere este marcat apoteotic de mesajul emoţionant al Speranţei-de-pe-urmă, care moare în timp ce Miercuri – noul rege –  preia ştafeta ultimelor sale cuvinte şi, lepădându-şi cuşca, realizează visurile amândurora: cel al Speranţei-de-pe-urmă de a-şi fi împlinit destinul şi, mai ales, al său, care numai prin moarte s-a eliberat de stigmatul nedrept de a fi dispreţuit de lumea căreia i-a dorit binele suprem „Eliberaţi-vă de cuştile…din voi…fiţi…buni…ca astfel să fiţi vii…nu potrivirea sau supunerea lucrurilor să căutaţi, ci împăcarea chibzuită a lor, a feţelor lucrurilor…nobleţea adevărată o au doar făcătorii de pâine şi toţi cei care creează…fără a cere răsplată. Doar speculanţii cer însutită răsplată, doar ei îşi strigă neavuta nobleţe, pretinzând-o…”

Întreaga butaforie, luminile, culorile şi muzica sunt adaptate fiecărei scene, modulând discret esenţa dialogurilor şi disputelor dintre protagonişti. Spectacolul lasă impresia unei lumi virtuale, o lume cenuşie a umbrelor ce definesc ideile şi dorinţele care plutesc în aer.  Frânghia devine un axis-mundi, ascensiunea spre transcendent şi ultima soluţie de evadare spre o altă lume.

Singurul personaj care se schimbă în bine, personajul principal, Miercuri, suferă un proces purificator. Ceilalţi îl părăsesc, realizând, în final, inutilitatea lor.

Mesajul final al acestei superbe drame clamează principiul platonian al ideii de bine, pentru care lumea ar fi fost destinată, şi că suferinţa unui singur om poate constitui imboldul unei mişcări globale pentru a o desăvârşi.

Valeriu Cuşner

Timpul creaţiei (de Valeriu Cuşner)

În metafizica umanităţii noţiunea de timp a fost înţeleasă ca o a treia ipostază ontologică a sufletului sau ca o extensiune a sa. S-au emis multe teorii, din abordări diferite, cu diferenţieri nete între timpul metafizic, timpul cosmic (astronomic) faţă de timpul fizic (cel cronologic) sau cel biologic-uman (individual şi social), unităţile lor de măsură fiind total diferite de la o formă la alta.

În volumul de poeme „Timpul meu”, din noul ciclu din devenirea sa biologică, intitulat „TREPTE”,Valeriu D. G. Barbu se raportează la triada alcătuită din timpul metafizic, timpul psihologic (care a lăsat urme adânci în fiinţa sa) şi la cel biologic, fiindcă în „up-down”-ul căutărilor sale oscilează între Eul  transcendent şi realitate: „timpul meu este prelins dintr-altul / …nu ştiu unde se împletesc timpul meu cu cel al Domnului”. Disponibilitatea de a dărui tuturor din timpul său fizic, după ce-şi cumpărase un ceas, este ilustrată prin versurile: „am devenit stăpânul timpului.. Ţine, dragă prietene, o secundă din ceasul meu!”, într-o fraternitate totală: sunt frate c-un viţelcu o răscruce... cu o frunză… cu o prigorie… cu cerul… cu dorul iubitei ce nu-i”.

Iubitei sale îi atribuie capacităţi cosmice: se apropie Soarelui …mi-era imposibil s-o opresc… în urma ei vibra taină / vibra ascuns ca şi cum / acolo ar fi ascuns Dumnezeu” (în „Clepsidra”).

Timpul biologic al poetului se constituie ca o spirală a ADN-ului său, alături de cel ontologic, considerându-şi arborele genealogic un arbore cotit”, încifrat „în lumina lui Iisus” şi inaccesibil celorlalţi. Această înzestrare îl îndeamnă să scrie despre lumea care îi apare demnă de admiraţie şi compasiune: „undeva o femeie naşte, undeva lopata astupă o groapă / undeva un bisturiu amână gestul ultim /  în duel cu o coasă celebră… un copil rătăcit / se-ntoarce acasă ..undeva plouă, undeva-i foc. Voi nu ştiţi cât m-a durut să nu scriu”. Curgerea timpului devine un pas înainte, privind înapoi, spre acel râvnit paradis din care a „uitat întâia piatră ce-ai fi putut arunca… şi ai ştiut că nu / o poţi lua de la început”.

În concepţia poetului, piatra ar fi reprezentat posibilitatea schimbării destinului, dacă am fi ridicat-o,… visul firului de vânt” s-ar fi  împlinit, devenind furtună, şi ar fi schimbat lumea. În acel rai iniţial am ucis un băieţandru, plecând / am ucis copilăria / degeaba m-am tot reîntors” pentru că drumul înapoi nu există” şi de asta ţi-ai tăiat trunchiul / ca pe arbori, să-i numeri inelele / de logodnă cu timpul, / cu pământul, cu vântul” … „Sevele-şi cer dobânda, să ştii!”, fiindcă omenirea şi-a ratat acea oportunitate, rămânând doar ca: astăzi.. să-mi ridic cetate şi atât.. destinu-i trecutul” iar iminenţa lui mâine este gând”.

Prezentul este doar o istorie repetată continuu”…cu „aceleaşi erori”. Aceste  carenţe ne dăunează: ne-am născut oare / sălbatici …mincinoşi?” Ce avem sfânt? Cafeaua de dimineaţă, dunga de la pantaloni,… metroul aglomerat…cardul,.. poarta instituţiei… ideea de biserică… vitrina cu insigne.. etichete de lux pe izmenesă fii întâiul, să fii cel mai puternic”?

Cu ce fel de „detergenţi” să ne purificăm? se întreabă ironic poetul, „de cicatricele de pe suflet, intenţiile de rău /grăsimile de pe inimi / antecedentele penale” când: morala unei societăţi stă-n reclame / promisiuni electorale şi publicitate”.

Cum de nu pot fi pedepsite ne-munca omului politic /  justiţia de paradă, bau-baul gloatei../ prostimea punibilă / mafioţimea… şi cei ce experimentează mitocraţia?”

În 1989 moartea se dădea cu ruj pe buze… spărgea oglinzi” în timp ce gloata se lupta pentru „dezîmpietrire” găurind steaguri.

Răsăritul” fusese un blestem roşu, înainte ca Apusul” să fi devenit apus pentru neam” şi am rămas doar cu simbolul ei – gaura din steaguri”, dar cineva a furat-o. Am ucis un tiran şi / ne-am ales cu o mie… ruinători de ţară să-i trecem în cartea de istorie”.

Faţă de acest dezastru, cum este posibil ca lumea noastră să nu aibă un sens? Nu am învăţat nimic din Istorie? Nu cumva Dumnezeu a creat Universul şi a plecat” să mai zidească alt univers cine ştie pe unde?” A fost mai întâi Cuvântul, ca izvor al creaţiei şi naşterii omenirii?  Cuvântătorul cum avea să rostească zadarului?!” Dar după ce a fost izgonit cuplul adamic şi „Edenul-acolo a rămas încâlcit …Să-i fi luat sămânţă, să-i fi rupt un ram – altoi prezentului… cum să nu fie lacomă / prima cruce spre moarte? măcar să-i fi învăţat cărarea, atunci, în izgonire!” Am fi beneficiat acum de o cunoaştere ereditară, transmisă genetic fiului.. / să nu se mai descopere roata… bobul de siliciu…”, să nu se mai repete atâtea dezastre!

Omul, fiu al şovăirii”, nu-şi poate gestiona pozitiv liberul său arbitru Am zidit atâtea temple …să ne trufim de atâta iubire cristică”, inventând nenumărate religii ca să ne motivăm uciderea fraţilor de alte religii: Creatorule …şterge liberul arbitru ce a însemnat pierderea definitivă totală… neputinţa de a trăi alegerea noastră!”

Păcatul originar, deturnând sensul creaţiei iniţiale, ne-a osândit să-i suportăm consecinţele, pentru că un alt sens, cel căutat mereu de omenire, este o eternă rătăcire. Acest păcat ne acutizează dorul de absolut, care, deocamdată, pare inaccesibil. Valeriu Barbu consideră că poetul ar putea fi doar o treaptă spre dobândirea unui sens în viaţă; acela de însufleţi cuvintele, ca acestea să mă nască pe mine” fiindcă întâiului sunet îi suntem ecoul” şi simt rugăciunea unui ocean căruia-i sunt strop”. Depăşindu-şi limitele sacre, atribuindu-şi cuvintelor proprietăţi ontologice, poetul e doar o umbră în aşteptare, frizând deseori absurdul, ca în „En anttendant Godot” (al lui Samuel Becket); mă nasc de atâtea ori câte spirale / adună pasul în jurul nucleului / de unde am fost izgonit…. durerea este o vibraţie / înaltă cât năzuinţa în care un Univers a sculptat Lumina”.

Ne vom întinde mereu mâna după fructul închipuit… neştiind ce-i… orbecăind” şi nu ne-a rămas decât iertarea ce învaţă un nume ce nu-l poate rosti”, deoarece ne-am rătăcit pe drumul reîntoarcerii sunt o fâşie de aer ce nici în genunchi nu pot fi smerit… am rămas părere… pe obrazul nevăzut de oglinzi”.

Întoarcerea spre Eden şi spre pomul vieţii nu mai este posibilă: precum sunetul înapoi în carnea flautului nu mai vine… / nici raza nu se-ntoarce în izvoru-i, pentru că drumul pietrei (cel împrejmuit de heruvimi cu ferecate porţi) nu mă recunoaşte”.

Şi întoarcerea spre începuturile copilăriei, este sortită eşecului; ea s-a risipit, iar simulacrul i s-a întors împotrivă: „cine-mi spune, după ce o revăd, dacă pasărea (de atunci) mai este aceeaşi?…toate au plecat, toate amintirile. Viaţa a fost numai durere „te doare dorul… năzuinţa… aşteptarea… unde am uitat Universul perfect?”

Universul în care trăieşte poetul e o capcană, cu încuietori ascunse, unde suntem amăgiţi de o funie atârnată de cer, o funie de fum sau de lumină – o idee de libertate verticală /  scara către un posibil Dumnezeu” pe care naivii şi uneori îndrăgostiţii / o văd spânzurătoare”.

Complexul de vinovăţie, consecinţă a ultimilor ani din viaţa poetului, şi-a lăsat urme şi în emacierea sa fizică: trupul meu este un sac de plastic / cu fermoar în drum spre autopsiere / se vor lua eşantioane pentru analiza păcatelor / …orice speranţă de acum încolo / poate doar să strice fermoarul şi atât”. Conform lui Alfred Adler, fondator

al „Psihologiei individuale”, conştiinţa de a fi acceptat ca atare mobilizează individul să-şi dezvăluie Eul-real ca sa-şi structureze relaţiile cu societatea.

Ca şi în volumul „Arlechinul cu fesul pe dos”, poetul insistă asupra întoarcerii pe dos, ca o cămaşă”, ipostaziindu-se într-o clonă nemuritoare, sub o altă alcătuire, încât dezbrăcându-şi carnea, simţurile, curiozitatea”, nemurirea să-i treacă obligatoriu prin cel puţin o moarte”, ipostază ce i-ar favoriza accesul spre înăuntrul” primordial, acel Eu-real, transcendent, care ne-a dezvăluit (în majoritatea creaţiilor sale) potenţialul său enorm de idei, dar şi înclinarea spre conotaţii filozofice meditativ-pesimiste.

Chiar şi în poeziile de dragoste tristeţea este evidentă: te văd smulsă, frunză / mângâind depărtări.. te văd micşorându-te, nu eşti lângă mine / deşi ai părea / nu-mi mai spune nimic / să-mi placă tristeţea mea de doru-ţi”, confirmând încă o dată sintagma lui Arthur Schopenhauer: Omul este aşa cum vrea, dar este aşa cum este”.

Multiplicându-se prin procesul metempsihozei, comparându-se cu întâiul trist  destul de dilematic” cu al doilea mult mai bogat şi mai sincer”, aflat în aşteptarea celei de a treia întruchipări ca înţeles al Marelui Chip”, poetul îşi derulează evoluţia Eu-lui spre miezul revelaţiei absolute (Ca o înşiruire a celebrelor păpuşi ruseşti „Matrioşca”).

Topica geometrizată şi uneori criptografică a raporturilor dintre cuvinte, în sensul forţării limitelor sale morfologice şi sintactice, remodelarea gramaticii, de cele mai multe ori inspirată, precum şi conotaţiile filozofice ale discursului său poetic îi creează imaginea dificultăţii de a fi descifrat. Poetul ne plimbă cu nonşalanţă în rătăcirile sale, cu metafore răspândite din abundenţă, pe care numai un colecţionar îndărătnic până la obstinaţie, dar înzestrat cu multă dragoste de adevăr, le poate culege sau smulge din fiecare poem, spre a le orândui ca să le înşiruie într-o curgere coerentă, evidenţiindu-i, astfel, valoarea.

Au fost necesare lecturi repetate ale întregului volum, citându-i deseori versurile mai semnificative, împrăştiate în diferite pagini, ca, apoi unindu-le, să-i consolidez edificiul tematic pe care îl reprezintă, încât să-l pot „traduce”.

În „Teoria jocului de limbaj”, Ludwig Wittgenstein susţinea că esenţa omului este exprimată prin gramatică, iar Paul Ricoeur (în „Paradigma traducerii”), se întreba dacă trebuie să traducem sensul sau cuvintele. La Valeriu Barbu am încercat să-i fiu călăuza „traducerii” sensurilor, să facilitez relaţia autor-exeget-cititor, încât, împreună, să apară o adevărată şi comună creaţie, pentru că adevăratul timp al acestui talentat poet nu poate fi altceva decât marele Timp al Creaţiei, în ciuda tuturor caznelor pe care viaţa i le-a pus în cale spre a-i deturna Destinul.

Valeriu Cuşner