the wind alive … / il vento vivo … / vântul viu…

.

 

.

blue-green, the thought,

torn,

oxidized expectations slipping deeper

rains metal, thin, it immerse their beneath

by the winds drip a kind of whispers,

snatches of wild song, dance alien, blue-green

.

does hear me and does see me, nor the smile, nor the sadness,

strange stones grow out of my meat

these it gathering into a rock, where mountains never been

.

blue-green, flooding of my shadow

I do not know who or when, or how, plucked the eye given… for wonder

leaving me between thresholds where the sound is born from color

madness be a boundary

.

what to hope when of to bitter and blue-green push me

clenching of the death with amazing frequency?

How can I give a news today to Gate…I am human and are not stone

here, even temporarily, are even, and so unworthy..

who he made my pattern, ask just on it …

.

helplessness when simmer me

I tear the world garments, I burn, and I run,

my stupidity I put yoke and I plowing with it the sky …

is not the earth-n my way

but, pitiful stones… in me they found the nest

.

rustling increases, thunder

stone ear-shaped carved in the sunset… comes, comes …

of the light blue-green still arrives one pale hint, a memory

of lunacy not remain than wishes truncated, only as a trace burned, smoke,

which throw me in the way …

major revelation appeared only slightly and later

spark something … a spiral: yes, I am the one green-blues … the wind

singing, even when no one

no longer listen, nowhere

.

.

blu-verde, il pensiero

lacerato,

attese ossidate scivolando più profondo,

piogge metalliche, sottile, immerge tutto sotto di loro

dai venti gocciola una sorta di sussurri,

frammenti di canzone selvaggia, danza alieno, blu-verde

.

non mi sente e non mi vede né il sorriso, né la tristezza,

strani sassi crescono dalla mia carne

questi si raccolgono in una roccia, dove non è mai stato una montagna

.

blu-verde, sta inondando la mia ombra

non so chi o quando, né come, ha strappato l’occhio dato … di esclamo

lasciandomi tra soglie dove il suono nasce dal colore

alla follia stando di confine

.

cosa posso sperare, quando verso l’amaro e blu-verde, mi spinge

scontro della morte con frequenza sorprendente?

Come posso dare una notizia oggi alla Porta … Sono un essere umano e non sono in pietra

qui, anche temporaneamente, sono pure in modo indegno ..

chi ha fatto il mio modello, chiedetelo soltanto a lui …

.

impotenza quando mi sobbollire

strappo tutti i vestiti al mondo, ardo, corro,

la mia stupidità l’ho messa in giogo e faccio aratura con lui tutto il cielo …

non è la terra contro il mio andando

ma, pietre pietose … in me hanno trovato il nido

.

aumenta il mormorio, tuono

l’orecchio a forma di pietra scolpito nel tramonto … arriva, arriva …

della luce blu-verde arriva ancora un pallido accenno, un ricordo

dalla follia non restano che desideri troncati, solo come una traccia bruciata, il fumo,

che mi perdi sulla strada

una rivelazione importante, apparsa solo leggermente, e in seguito

scintilla qualcosa … una spirale: sì, io sono quel verde-blu … il vento

che canta, anche se nessuno

non lo ascoltano mai, da nessuna parte

.

.

verde-albastru gândul

rupt

oxidate aşteptări lunecă purtate în adânc

ploi metalice subţiri le scufundă dedesubt…

dinspre vânturi se preling un fel de şoapte,

frânturi din cântecul sălbatic, dans străin, albastru-verde

.

nu m-aude, nu mă vede nici surâsul nici tristeţea,

stranii pietre îmi ţâşnesc din carne

adunându-se într-o stâncă unde n-au fost munţi nicicând

.

verde-albastru îmi inundă umbra

nu ştiu cine şi nici când, sau cum, a smuls ochiul dat mirării

părăsindu-mă între praguri unde sunetul se naşte din culori,

nebuniei stând hotar

.

ce să sper când spre amar şi verde-albastru mă împinge

încleştarea spre murire cu frecvenţe uluitoare?

cum pot da Porţii azi de ştire că sunt om şi nu sunt piatră,

sunt aici, chiar şi vremelnic, sunt aşa chiar şi nedemn…

cine îmi făcu tiparul, întrebaţi-l doar pe el…

.

neputinţa când mă fierbe

rup veşmântul lumii, ard, fug,

pun prostiei mele jug şi… ar cu ea tot cerul…

nu pământul îmi stă-n cale

ci o biată piatră care în mine îşi găsi culcuş

.

murmur creşte, creşte, tunet,

piatra-n formă de ureche dăltuită spre apus…  vine, vine…

din lumina albastru-verde mai ajunge ca o palidă părere, amintire

din smintire nu rămân decât trunchiatele dorinţe ca o dâră arsă, fum,

ce mă leapădă pe drum…

revelaţie majoră se miji abia… târziu…

desluşesc ceva… spiralic: eu sunt acel verde-albastru… vântul

care cântă, chiar şi atunci când nimeni

nicăieri nu-l mai ascultă

.

..