in memoriam Valeriu Cuşner (22 martie 1937 – 21 februarie 2010)
„Pândarul de vise” printr-un „Joc de nenoroc”, îndemnând să… „Împuşcaţi-i pe poeţi”, străbătând „Cronicile Discursive”, Valeriu Cuşner a atins „Timpul zero” de la care apoi îşi începe nemurirea…
Despre cât a creat şi a muncit ca inginer, despre cât a trăit în lumea familiei şi a prietenilor, ca un gladiator neînfrânt, olimpian luptător cu suferinţa, dându-mi un model de voinţă pe care nu-l voi atinge niciodată despre traiul lui şi „invidiile” pe care şi le-a atras, pot vorbi faptele, opera rămasă, dar şi oamenii care au avut, nu întotdeauna, comoda onoare să-l cunoască îndeaproape.
Eu l-am cunoscut relativ recent, 2008, l-am cunoscut ca OM blând şi bun, dârz, aspru, ironic şi neînduplecat, sfătuindu-mă, ba nu, pretinzându-mi o maximă concentrare, angajare în a-mi depăşi mediocritatea mea firească şi poate că voi izbuti sau poate nu…
Ne-am întâlnit la două dintre lansările volumaşelor mele, pe care a avut răbdarea şi generozitatea să le prefaţeze, şi ultima oară ne-am întâlnit de ziua lui Eminescu, cu o lună înaintea „plecării” sale.
Eram la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa, împreună cu o mână de oameni de mare înălţime sufletească. Atunci, în ultimele sale zile, a lucrat la recenzia celor două piese de teatru, „Cuşca” şi „Kappa”, pe care am îndrăznit să le scriu.
Fiind şi tizul lui Valeriu Cuşner, semnam scrisorile către el cu „Valeriu cel mic”, el fiind „cel mare”!
„Tizi” suntem şi la boală, am aceeaşi coxartroză, însă a mea este ceva mai „proaspătă”…!
Dintre cărţile sale păstrez cu drag doar trei, fiindcă primele două rămăsese să mi le dea când ar fi fost să ne revedem. „Împuşcaţi-i pe poeţi” m-a tulburat prin mesajele adânci şi înalte în care nu mi-am găsit liniştea, mi-am înmulţit întrebările şi vibraţiile totodată. „Birjar” nu mi-a plăcut şi nu m-a atins mai mult decât celelalte poeme, dar mi-a rămas cu rezonantă continuă fugă în minte.
„Cronicile Discursive” a fost întâia carte a lui Valeriu Cuşner pe care am citit-o taman în vreme ce el scria o prefaţă la unul dintre volumele mele şi m-a speriat profunzimea şi exigenţa lui. Îmi venea să-l rog să-mi dea volumul înapoi, să mai lucrez la el, să-l ridic la înălţimea potrivită! Fie ce-o fi. Nu i-am scris. Nu mai ştiu ce i-am scris. Am primit prefaţa înaintea publicării. Ce-o fi văzut el la textele mele nu ştiu. Subtil am înţeles cuvântul nerostit, apoi, în privat, cu blândeţe, m-a dojenit, curăţându-mi „uscăciunile”, fixându-mi cote înalte, pe care nu ştiu dacă le voi atinge vreodată. Asta şi voiam de la un critic, nu laude.
Valeriu Cuşner m-a iubit ca pe un copil întârziat ce sunt şi a intuit neodihna, putinţele şi neputinţele care mă macină.
La una dintre întâlnirile noastre mi-a adus vin. Conjunctura nu-mi permitea să mă bucur de nepreţuitul dar şi l-am rugat să-l pună deoparte pentru un curând când să-l bem amândoi. A rămas vinul nebăut. A rămas „Timpul zero” care mi-a îngăduit să-l cunosc pe Valeriu Cuşner altfel. Povestea cu Sonia aşa de tare m-a „atins” de parcă mi s-a întâmplat mie! Celelalte povestiri au nimerit în sferele preocupărilor mele de idei, îmbogăţindu-mă, dar mai mult îmi creştea nevoia de a-l întâlni şi de a vorbi multe împreună. Aveam prea multe de învăţat de la el.
Valeriu Cuşner trăieşte în sufletul şi în mintea mea, nu doar din sentimentul recunoştinţei, ci este ceva mult mai puternic, uneori neînţeles de puternic.
Îl păstrez în odaia curată a inimii, alături de cei mai importanţi oameni din viaţa mea, asta pentru că Valeriu Cuşner a fost mai presus de toate OM.
Au rămas puzderii de gânduri şi cuvinte nerostite. A rămas promisiunea să-i sădesc un butuc de viţă de vie cu numele lui. A rămas vinul nebăut. Dumnezeu să dea odihnă frumosului tău suflet şi să-ţi ierte toate păcatele, dragă prietene Valeriu Cuşner, Valeriu cel mare. Aş scrie mai multe, dar sunt Valeriu cel mic, eu, cel care nu creşte niciodată…
Valeriu DG Barbu
remedy for soul 